Consiliul Național al Dizabilității din România a desfășurat vineri, 25 octombrie 2019, în București, la Hotel Internațional, Seminarul cu tema ,,Viitorul educației incluzive’’.
La eveniment au participat organizații reprezentative la nivel național al cărui obiect de activitate îl constituie protejarea și promovarea drepturilor persoanelor cu dizabilități: Asociația Distroficilor Muscular din România (ADMR), Asociația Națională pentru Copii și Adulți cu Autism din România (ANCAAR), Asociația Națională a Surzilor, Asociația Națională a Nevăzătorilor, Asociația de Sprijin a Copiilor Handicapați Fizic – România, Asociația ,,Ridică-te și umblă!’’, Asociația CONIL, Rețeaua Globală pentru Democrație și Drepturile Omului.
De asemenea, au participat reprezentanți ai celor șase Direcții Generale de Asistență Socială și Protecția Copilului din București și ai Direcţiei Generale de Asistenţă Socială a Municipiului Bucureşti (DGASMB).
Institutul Român pentru Drepturile Omului a fost reprezentat de Silvia IORGULESCU – Șef Sector Formare și Pregătirea Specialiștilor;
Autoritatea Națională pentru Protecția Drepturilor Copilului și Adopție (ANPDCA) a fost reprezentată de Gabriela Nicolaescu – Consilier superior.
Autoritatea Națională pentru Persoanele cu Dizabilități a fost reprezentată de Crina Gîrleanu – Consilier superior, Serviciul coordonare implementarea Convenției ONU.
Consiliul Naţional pentru Combaterea Discriminării a fost reprezentat de Luminița GHEORGHIU – Membru cu rang de Secretar de Stat în Colegiul Director.
Printre speakerii Seminarului ,,Viitorul educației incluzive’’ s-a regăsit și doamna Mihaela Faghi, mama unui tânăr cu cerințe educaționale speciale (CES).
,,Participanții la Seminarul ,,Viitorul educației incluzive’’ au contestat necesitatea includerii tuturor copiilor cu dizabilități în învățământul de masă și au criticat faptul că o parte a societății denigrează învățământul special.
Un grup de profesori nevăzători, absolvenți ai Școlii pentru Deficienți de Vedere – București, au susținut că școala absolvită de ei asigură educaţia copiilor nevăzători prin cele mai adecvate şi individualizate modalităţi, într-un mediu care le favorizează o maximă dezvoltare şcolară şi socială. Mulți elevi ai acestei școli dobândesc autonomia necesară includerii, la un moment dat, într-o școală de masă. Ei au mai menționat că educația incluzivă trebuie să funcționeze în ambele sensuri.
Pe de altă parte, reprezentanții beneficiarilor cu afecțiuni motorii au elogiat învățământul de masă, cu rezerva că trebuie pus accent pe accesul în instituțiile de învățământ.
Toate problemele prezentate vor fi înaintate instituțiilor abilitate spre soluționare, mai ales că doamna Cosmina Cazan, directoarea Școlii pentru Deficienți de Vedere – București, a adus în atenția reprezentanților instituțiilor publice, prezenți la Seminar, abuzurile unor părinți care refuză să școlarizeze copiii nevăzători, din diferite motive, iar alții nu le asigură încălțămintea și îmbrăcămintea atât de necesare.
Știm că Legislația acoperă educația incluzivă în termeni de învățare școlară, dar avem nevoie și de formare pre-vocațională sau vocațională, de programe de tranziție în muncă și de educație a adulților.
În domeniul dizabilității trebuie să existe un institut de cercetare în România, altfel lucrurile vor funcționa haotic, în continuare’’, a declarat Daniela Tontsch, președinta Consiliului Național al Dizabilității din România.
Doamna Faghi, mama unui copil cu CES, a tras un semnal de alarmă legat de lipsa unui traseu educațional al copilului cu handicap, lipsa profesorilor de spijin și incertitudinea privind incluziunea profesională a tinerilor cu handicap, absolvenți ai diferitelor forme de învățământ.
Cosmina Cazan, directoarea Școlii pentru Deficienți de Vedere – București, a prezentat următorul punct de vedere:
,,Școala incluzivă este o idee generoasă, fundamentată pe cercetări în domeniul psihologiei și pedagogiei, care poate aduce beneficii semnificative, atât elevilor cu cerințe educaționale speciale, cât și familiilor acestora și comunităților locale.
Ca orice idee, fie ea oricît de generoasă și de bine fundamentată teoretic, atunci când este pusă în aplicare cu ignorarea unor principii fundamentale ale psihopedagogiei, fără a ține cont de realitățile socio-economice și culturale, pe fondul unei subfinanțări cronice, aceasta poate aduce doar sporadic și aleator beneficii, devenind mai degrabă nocivă.
Când se discută despre integrarea elevilor cu CES în învățământul de masă se strecoară în discurs, inevitabil, două concepte: interesul superior al copilului și mentalitatea.
Interesul superior al copilului a devenit justificarea universală pentru orice decizie luată cu privire la copii, chiar dacă aceasta servește mai degrabă interesului unor instituții de a face economii la buget, satisfacerii orgoliilor părinților sau simplificării unor proceduri administrative. Dar nu cumva, pentru ca un copil să beneficieze de oportunitățile de instruire și formare oferite de școală, ar trebui, în primul rând, să se simtă acceptat, ocrotit și apreciat atunci când intră în clasă? Oare este mai importantă denumirea școlii sau calitatea medului educogen pe care aceasta îl oferă și compatibilitatea sa cu nevoile copilului?
În privința mentalității, aceasta este invocată ca fiind principalul vinovat atunci când lucrurile nu merg cum ar trebui în procesul integrării. Și dacă pentru elevi și părinți este de înțeles că au unele probleme în gestionarea acestei noi realități, profesorii, desigur, nu au parte de aceeași simpatie. Ei nu sunt pregătiți, dar se uită faptul că psihopedagogia specială este în majoritatea țărilor, o facultate de sine stătătoare sau chiar există forme de pregătire separate pentru diferitele dizabilități’’.
La rândul său, Georgeta Crișu, președinta Asociației Naționale pentru Copii și Adulți cu Autism, a subliniat:
,,Din pozițiile pe care le luăm și noi discriminăm și noi segregăm. Când vorbim de incluziune, înseamnă loc pentru toți, înseamnă drepturile omului și respectarea lor pentru fiecare. Educația trebuie să fie la nivel de performanță, pentru fiecare individ la nivelul lui. Avem mentalități, ne interesează numai persoana noastră, nu vedem că cel de lângă noi are o anumită nevoie, nu ne întrebăm cum putem să-i oferim suportul necesar. Totul se rezumă la mentalitate, un copil, fie că e cu dizabilități, fie că e tipic, se poate adapta sau nu într-o școală. Părintele, profesorul, trebuie să caute soluții fără să găsească vinovați.’’
