Este de remarcat că unele dintre prevederile cu caracter echivoc ale noii legi aprobate de Guvern pot afecta, nu numai persoanele cu dizabilitate mentală congenitală, ci și pe mamele, tații, bunicii oricăruia dintre noi care, din cauza îmbătrânirii, se confruntă cu probleme de memorie, gândire, comportament și, din păcate, mulți dintre ei, cu afecțiuni psiho-sociale severe precum Boala Alzheimer.
În motivarea Deciziei nr. 601 /2020 referitoare la excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 164 alin. (1) din Legea nr. 287/2009 privind Codul civil, Curtea Constituțională a României a invocat că prevederile acestuia nu sunt însoțite de suficiente garanții care să asigure respectarea drepturilor și libertăților fundamentale ale omului, că diferitelor grade de dizabilitate intelectuală și psihosocială trebuie să le fie atașate grade corespunzătoare de ocrotire în funcție de rezultatele unor revizuiri periodice.
În acest context, noua „Lege privind unele masuri de ocrotire pentru persoanele cu dizabilități intelectuale și psihosociale” aprobată, în data de 10 decembrie, de către Guvern introduce o serie de prevederi noi care generează ambiguități și semne de întrebare serioase în legătură cu necesarele corecții care au motivat Decizia nr. 601/2020 a Curții Constituționale a României.
Astfel, analizând Capitolul 1 – „Asistența pentru încheierea actelor juridice” (în legătură cu care se cuvine remarcat că este un capitol nou introdus, inexistent în versiunea anterioară a Proiectului prezentei legi, supusă dezbaterii publice) se nasc (cele) mai multe întrebări:
În urma lecturării prevederilor art. 1 – alin (1) este greu de înțeles cum o persoană suferind de dizabilitate mentală severă sau accentuată, fără discernamânt, fără autocontrol, fără orientare temporo-spațială, „care are nevoie de sprijin pentru a se îngriji de persoana sa”, se va putea deplasa la un birou notarial. Cum va putea această persoană să se adreseze unui notar dacă nu conștientizează propria nevoie de asistență, nevoia de „administrare a patrimoniului propriu” și cu atât mai puțin pe aceea de „exercitare a drepturilor și libertăților sale civile”?! Dacă respectiva persoană nu are discernământ, cum ar putea să conștientizeze posesia unui patrimoniu, nevoia de administrare a acestuia? Aprecierea lipsei de realism a acestei propuneri de prevedere (plecând de la prezumția de bune intenții care o motivează) ar fi făcută fără ezitare de către absolut oricare medic psihiatru sau psiholog. Ne întrebăm: în comisia de redactare a prezentei legi destinată cu precădere dizabilității mentale au fost cooptați și specialiști în acest domeniu, respectiv psihologi și medici psihiatri? CCR consideră că sunt necesare mai multe garanții privind respectarea drepturilor persoanei cu dizabilități mentale, extrem de vulnerabilă mai ales în plan juridic prin natura acestui tip de handicap. În cazul art. 1 – alin 1, care sunt garanțiile că persoana cu dizabilitate intelectuala severă nu va fi „dusă” la un notar pentru a fi „asistată” în administrarea patrimoniului său?!!! Oferă această prevedere mai multă garanție și este mai protectivă decât neconstituționalul articol 164 în baza căruia valoarea juridică a „semnăturii” unei astfel de persoane aflate în imposibilitatea conștientizării nevoilor și consecințelor faptelor sale era anulabilă?
Apoi, în conținutul aceluiași articol se statuează că „Asistentul este autorizat să acționeze ca intermediar între majorul care beneficiază de asistență și terțele persoane, fiind prezumat că acționează cu consimțământul majorului”.
Cum ar putea „prezumarea”, adică presupunerea că majorul fără discernamânt și-a dat acordul în mod conștient, să constituie unul dintre elementele de garanție a respectării drepturilor fundamentale ale persoanei cu dizabilități” așa cum recomandă CCR în motivarea Deciziei nr. 601 /2020?! Cum ar putea să existe „consimțământul„ „majorul(ui) care, din cauza unei dizabilități intelectuale sau psihosociale, are nevoie de sprijin pentru a se îngriji de persoana sa” altfel decât „prezumat”, prin urmare incert, mai ales în cazul persoanei cu dizabilitate intelectuală severă?
La alin (2) întrebarea care se impune este: „Deciziile luate inclusiv de către majorul fără discernământ”?!
La art. 2 – (1) legiutorul spune că „Asistentul trebuie să acționeze cu prudență, diligență, onestitate și loialitate în vederea realizării optime a intereselor majorului”. Cuvântul „trebuie” este încă un element de prevenire a abuzurilor asupra persoanei ocrotite? Ce nu aflăm din acest proiect de lege este tocmai ce riscă asistentul dacă nu „acționează cu prudență, diligență, onestitate și loialitate”.
La art. 3 – alin. (3) nedumerirea pe care acesta o generează este: actele juridice „le încheie singur”, majorul fără discernământ, fără să înțeleagă ce face, de ce face, dar „sfătuit” de către asistent care „nu încheie și nu încuviințează”?
La art. 4, alin (3) ar fi de făcut comentariul: cu condiția ca asistentul să nu profite de lipsa de discernământ a celui pe care îl asistă solicitându-i contravalori exagerate ale cheltuielilor aferente asistării.
La art. 5 – alin (3) lămurirea necesară este: cum ar putea „majorul care, din cauza unei dizabilități intelectuale sau psihosociale, are nevoie de sprijin pentru a se îngriji de persoana sa” să „facă plângere la instanța de tutelă” tocmai împotriva asistentului de al cărui ajutor depinde? Paradoxal, cu sprijinul acestuia? Sau contând pe rude ori vecini? Dacă nu mai are rude în viață interesate de soarta sa și dacă vecinii nu se amestecă în viețile altora, cine să-l ajute să facă plângere împotriva asistentului la instanța de tutelă?
Dacă orașe mari din România nu au înființate instanțe de tutelă, evident că nici localitățile mai mici nu au. Drept urmare, de exemplu cererile de punere sub interdicție, până la declararea neconstituționalității acestei măsuri, au fost de competența instanțelor de tutelă și erau înregistrate și soluționate la rând cu celelalte cauze civile. În consecință, de exemplu o pronunțare pentru punere sub interdicție dura între un an și doi ani. Așa că „soluționarea de urgență” prevazută la alin. (4) este pur teoretică.
La art. 6, alin (1) paragraf b) întrebarea este: cum va putea persoana cu dizabilitate intelectuală severă să formuleze cererea și să se adreseze notarului ca să scape de asistentul rău-intenționat? Cum poate conștientiza, lipsită fiind de discernamânt, că asistentul profită abuzând de încrederea ei? Cum ar putea să îndeplinească această salvatoare formalitate birocratică, a formulării și depunerii unei cereri la notar, chiar și dacă are „doar” un retard mental sever? Să fie oare și aceasta una dintre garanțiile suplimentare pentru respectarea drepturilor persoanei cu handicap mental?
Analizând Capitolul II- „Modificarea și completarea Codului civil și a Codului de procedură civilă” se constată necesitatea câtorva clarificări, după cum urmează:
La art. 41, (alin. 1) privind capacitatea de exercițiu restrânsă se introduce ca noutate măsura punerii sub consiliere judiciară. Este de remarcat ca în niciun articol și în niciun paragraf din prezenta „Lege privind unele măsuri de ocrotire a persoanelor cu dizabilități intelectuale și psihosociale” nu se precizează cine realizează/exercită, unde și cum, consilierea judiciară a persoanelor cu capacitate de exercițiu restrânsă. Pentru comparație, în cazul măsurii tutelei speciale, există în textul prezentei legi reglementările necesare pentru exercitarea acestei măsuri de ocrotire.
La art. 106, alineatul (2) cu privire la ocrotirea majorului prin instituirea măsurii consilierii judiciare sau a tutelei speciale ori a curatelei a fost adăugată și formularea „sau a unei alte măsuri prevăzute de lege”. În lipsa precizării cărei alte măsuri prevăzute de lege, se creează o ambiguitate care poate genera ulterior „portițe” de interpretare și consecințe nedorite pentru persoana ocrotită.
Articolul 168, aliniatul (3) a suscitat cele mai multe exprimări ale îngrijorării reprezentanților organizațiilor care reprezintă persoane cu dizabilități intelectuale și ale unor părinți care s-au adresat în mod direct Consiliului Național al Dizabilității din România după ce au citit proiect legii. Sumarizând nedumeririle exprimate sunt necesare clarificări despre cum vor fi ocrotite persoanele cu dizabilitate mentală „permanentă și totală” după expirarea acelui maxim de 10 ani?! Conform art. 164, alin (4): „O persoană poate beneficia de tutelă specială dacă deteriorarea facultăților sale mintale este totală și este necesar să fie reprezentată în mod continuu în exercitarea drepturilor și libertăților ei.” După 10 ani cum va mai fi reprezentată și ocrotită „în mod continuu”? După cei 10 ani, măsura tutelei speciale se va ridica și, drept consecință, respectiva persoană fără discernământ va fi considerată ca având capacitate deplină de exercițiu. Unde mai este garanția că drepturile fundamentale ale persoanei fără discernământ vor fi respectate după expirarea perioadei de maximum 10 ani?
De ce nu s-a ținut cont de recomandarea din motivarea CCR privind reevaluarea periodică a remanenței dizabilității incurabile în vederea prelungirii, cu motivație bine întemeiată, a tutelei speciale din cinci, în cinci ani? De dorit ar fi ca în acest caz atât persoanele cu dizabilități intelectuale și psihosociale, cât și părinții (sau rudele) acestora să nu mai fie nevoiți să treacă de fiecare dată prin toate procedurile medico- birocratice umilitoare și traumatizante. Astfel, acolo unde se impune, măsura ocrotirii ar fi adaptata caracterului ireversibil al dizabilității iar persoana nu ar fi privată de ocrotire după expirarea limitei de 10 ani.
În ceea ce privește art. 174, aliniatele (3) și (4) permit ca „ocrotitul” să fie îngrijit într-un serviciu social sau o altă instituție, iar tutorele (deci și cel numit) poate „administra” locuința acestuia având dreptul să o închirieze dar nu și obligația ca veniturile realizate astfel să le folosească pentru cel „ocrotit”. Aceste reglementări ar putea motiva interesul pentru ca îngrijirea „ocrotitului” să nu se facă la locuința acestuia, ci într-o instituție.
Precizăm că în urma emiterii de către CCR a Deciziei 601/2020 referitoare la excepția de neconstituționalitate a art. 164 din Codul Civil, privind punerea sub interdicție a persoanelor cu dizabilități intelectuale, Guvernul României ar fi trebuit să completeze respectivul vid legislativ în termen de 45 de zile. Acest termen a fost depășit și, din acest motiv, un mare număr de persoane adulte cu dizabilități mentale grave sunt lipsite de reprezentare legală și în consecință și de unele drepturi conferite de Legea nr. 448/2006.
Când proiectul prezentei legi a fost supus dezbaterii publice, unii dintre părinții adulților cu dizabilități intelectuale și psihosociale grave au transmis pe canale oficiale, în termen legal, și la Autoritatea Națională pentru Drepturile Persoanelor cu Dizabilități, Copii și Adopții, și la Ministerul Justiției, propunerea de legiferare a dreptului de a-și reprezenta legal descendenții adulți cu dizabilități psihosociale grave și vârste mentale de minori, ca alternativă de departe preferabilă măsurii instituirii tutelei speciale. Din păcate, însă, știut fiind că dezbaterea publică și transparența decizională sunt proceduri obligatorii, dar pur formale, și această propunere, extrem de importantă pentru a le ușura chinul parinților și descendenților adulți cu dizabilitate mentală și pentru a le facilita accesul la drepturile legale condiționate de reprezentare, a fost ignorată de către Comitetul care a redactat proiectul de lege ferenda.
„Cu regret mă întreb care sunt acele garanții suplimentare în raport cu vechile prevederi declarate neconstituționale pe care le introduce legea nou aprobată de Guvern? Sunt ele mai multe? Mai bune? Sau din cauza unor omisiuni, ambiguități, exagerări în tendința de modernizare a legislației pentru persoanele cu dizabilitate mentală, noua lege introduce mai multe vulnerabilități decât garanții comparativ cu prevederile din Codul Civil declarate neconstituționale?”, Daniela TONTSCH, președinte al Consiliului Național al Dizabilității din România.
